Alexandru Paleologu şi simţul divinului

“Simţul divinului, dacă îl ai, te face să recunoşti fără greş, instantaneu, luminos şi exaltant prezenţa a ceva «sfânt şi însemnat». [….] Veţi întreba: pe ce criteriu poţi dumneata decide că (un lucru) este «sfânt şi însemnat», iar altul, poate similar, nu? Pe nici un criteriu. Doar prin simţul divinului. [….]”

(Alexandru Paleologu, “Despre lucrurile cu adevărat importante” – ed.III, Ed. Cartea Românească, 2005, Bucureşti, Partea I, cap. “Despre lucrurile cu adevărat importante”, p.26/27)

“Poate fi un semn imperceptibil, evanescent, în aparenţă cu totul oarecare. [….] Sunt nenumărate astfel de semne [….] Numai simţul divinului, care operează abrupt şi infailibil, le poate discerne şi discrimina […]”

(ed.dit, p.26/27)

“Credincioşii practicanţi lipsit de simţul divinului […] nu pot discerne în cotidian lucrurile «sfinte şi însemnate». Riscă să trească iremediabil, cu inocenţă, pe lângă marile revelaţii şi miracole, de care e plină viaţa. [….]”

(ed.dit, p.28)

“În acelaşi timp sunt alţii înzestraţi cu simţul divinului, dar cu o conduită destul de laxă, de o nu prea statornică observanţă”

(idem)

“A nu avea simţul divinului nu e totuna cu a nu avea nimic sfânt. [….] poate di doar simplă inconştienţă, o criză sau o împrejurare neaşteptată putând să-i reveleze celui în cauză că are totuşi şi ceva sfânt. De altminteri, cum a arătat odinioară Paul Zafiropol, un cumul excesiv de «lucruri sfinte» constituie un abuz, o stare maniacală, un blocaj devoţional şi nu înseamnă, în cele din urmă, decât a nu avea nimic realmente sfânt.”

(idem)

Dimitrie Cantemir despre „povaţa simţurilor”

„Precum toată ştiinţa din povaţa simţurilor să află (s.m.), toată lumea ştie, căci nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele, şi cel cu urechi, iară nu cel surd, alege frumuseţea şi dulceaţa  versului.”

Dimitrie Cantemir, „Istoria ieroglifică”

ed. 1983, Ed. Minerva, „ediţie îngrijită, note şi glosar de Ion Verdeş şi P.P. Panaitescu; prefaţă şi tabel cronologic de Alexandru Duţu”, vol. I, p.36

Miron Costin despre simţuri, în „Letopiseţul Ţării Moldovei”

“Den cinci simțiri ce are omul, anume vederea, audzul, mirosul, gustul și pipăitul, mai adevărată de toate simțiri ieste vederea.

Că pren audzu, cîte aude omul, nu să poate aședza deplin gîndul, este așea ce să aude, au nu este, căci nu toate sintu adevărate, cate vin pren audzul nostru.

Așea și mirosul de multe ori înșală, fiindŭ multe mirodenii dentîiŭ grele, iară apoi mare și iscusit miros făcu.

Gustul încă este așea, că multe ne păru că sintŭ dulci, apoi simțimŭ amărăciune și împotrivă, multe amare că sintŭ ne păru si sintŭ dulci.

Pipăitul, iară și multe pipăim în chip de une și sîntŭ altele și nu le putem a le cunoaște cu singur pipăitul, fără vedere.

Iară vederea singură den toate așadză în adevăr gîndul nostru și ce să vede cu ochii, nu încape să hie îndoială în cunoștință.”

Miron Costin, “Letopisețul Țărîi Moldovei de la Aaron Vodă încoace” (1675), Capulŭ alŭ optusprădzécè, Încep. 1.

Pentru începerea unui Tratat al simţurilor

1) Despre simţurile exterioare (ale fizicului)

Acum 2400 de ani, marele filosof Aristotel (384 – 322 î.Hr.)[1] a indicat 4 simţuri: vizual, auditiv, olfactiv şi tactil (în “Sense and Sensibilia”), pe care le-a asociat cu 4 elemente (văzul – cu apa; auzul – cu aerul; mirosul – cu focul; pipăitul – cu pământul). A exclus gustul întrucât l-a considerat doar o formă specializată de pipăit, şi nu unul dintre “simţurile primare”. Înaintea lui, filosoful Democrit (460 – 370 î.Hr.) considerase că există un singur simţ, pipăitul.

“Simţurile primare” indicate de Aristotel au fost preluate în spaţiul englez în lucrarea medievală “Cursor Mundi” (c. 1300 d.Hr.), cu diferenţa că şi gustul a fost considerat ca făcând parte dintre cele 5 “simţuri exterioare” (outward wits), pe care le-a corelat cu cele 5 elemente descrise tot de Aristotel (în “De Caelo”): Citește în continuare Pentru începerea unui Tratat al simţurilor